Descoperă monumente românești
Autentificare

Autentificare utilizator

Autentificarea pe site-ul Concursului Național ”Descoperă Monumente Românești” -- momentan indisponibil

Autentificare Creare cont Închidere

Localizare:
Constanța, județul Constanța

An/secol:

1887

Detalii principale / personalități / evenimente:


Scurt istoric:

Poetul exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso, căruia i s-a reproșat că a văzut ceea ce nu a trebuit să vadă, a fost un damnat. El este simbolul suferinţei, care, în anul 8 d. H., când ajunge la Tomis, se destăinuie în prima carte a Tristelor ,,Eu simt într-una spada barbară la grumaz!” Tristeţea lui a fost transfigurată în bucuria scrisului şi a contemplării Mării Negre. ,,Am petrecut în studiul tihnit şi-n scrisul meu”, se confesează poetul, în elegia a V-a din cartea întâi a aceleaşi opere. Deşi recunoaşte că nu-l înţelege nimeni dintre ,,barbarii” tomitani, Ovidius încearcă să fie acceptat de către geţi: ,,Încet va fi să scriu poeme şi eu în graiul get!” Cetăţenii Tomisului l-au simpatizat: ,,De-aceea, tomitanii, parcă aş fi de-al lor,/ Doar ei îmi pot fi martori că-mi dau şi ajutor!/ Ei vor să plec, fiindcă mă văd prin câte mân,/ Dar de-i întrebi, ar spune la dânşii să rămân!”. La rândul său, exilatul a început să îndrăgească acest spaţiu: ,,Şi Tomisul acesta îmi este drag şi sfânt,/ De când eu părăsit-am al patriei pământ!” Conştient că nu se mai poate întoarce în ţara lui, îşi descrie supliciul surghiunului în elegii, asemănându-se cu Ulise: ,,M-a dărâmat destinul”, ,,menit să stau departe de-al patriei pământ”, ,,printre vii sunt mort”, ,,sunt singur şi părăsit”, dar este încrezător în bunul cititor şi în soarta cărţii sale. Exilatul se simte liber doar prin puterea imaginaţiei, care îi dă aripi ,,se-nalţă omul prin arte, învinge prin cuvânt.” (Cartea întâi, elegia a IX-a). În aceeaşi capodoperă, îşi lasă ultima dorinţă pietrarilor pentru a-i scrie pe mormânt: ,,Sub piatra asta doarme Ovidiu, cântăreţul/ Iubirii delicate. Talentu-i l-a ucis./ Daca-i iubit vreodată, de-i ştii iubirii preţul,/ Rosteşte: fie-i somnul mai moale ca un vis...” .

Prezentare (compunere/eseu/interviu):

Statuia lui Ovidiu din Constanța a fost creată în anul 1887 de către sculptorul italian Ettore Ferrari, celebrul autor al statuilor lui Abraham Lincoln din New York, a lui Garibaldi din Italia și a lui Ion Eliade Rădulescu din București. Monumentul ce îl înfățișează pe celebrul poet roman Ovidius este primul dintre monumentele statuare ridicate în Constanța și unul dintre cele mai importante. Statuia este turnată în bronz și îl înfățișează pe poet într-o postură meditativă, ce reflectă parcă tristețea exilului pe malul Pontului Euxin (Marea Neagră de azi). Cunoscut la noi ca poetul Ovidiu, acesta a fost unul din clasicii literaturii latine alături de Horațiu și Virgiliu. De altfel, pe soclul din marmură al statuii sunt săpate versurile scrise de el însuși cu destinația de epitaf: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul / Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin” Ieșind din muzeu, la câţiva paşi, ne apare în faţă un monument al unui gânditor, este poetul exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso. El este simbolul suferinţei, care, în anul 8 d. H., când ajunge la Tomis, se destăinuie în prima carte a Tristelor ,,Eu simt într-una spada barbară la grumaz!” Deşi recunoaşte că nu-i înţelege nimeni dintre ,,barbarii” tomitani, Ovidius încearcă să fie acceptat de către geţi: ,,Încet va fi să scriu poeme şi eu în graiul get!”. Cetăţenii Tomisului l-au simpatizat: ,,De-aceea, tomitanii, parcă aş fi de-al lor,/ Doar ei îmi pot fi martori că-mi dau şi ajutor!/ Ei vor să plec, fiindcă mă văd prin câte mân,/ Dar de-i întrebi, ar spune la dânşii să rămân!”. La rândul său, exilatul a început să îndrăgească acest spaţiu: ,,Şi Tomisul acesta îmi este drag şi sfânt,/ De când eu părăsit-am al patriei pământ!” Existenţa lui Ovidius la Tomis a intrat în legendele populare, dar şi în denumirile unor localităţi de pe litoralul românesc: Insula Ovidiu, situată în inima Lacului Siutghiol, dar şi în numele oraşului Ovidiu, situat la 5 km de Staţiunea Mamaia. Legenda apariţiei Lacului Siutghiol spune că demult, unde se află azi lacul Siutghiol, era un sat cu oameni răi. Nu primeau pe nimeni la ei. Într-o zi de sărbătoare, când locuitorii erau pe la casele lor, un om s-a strecurat pe nesimţite în sat. A cerut găzduire peste noapte. Văzând călătorul că nu găseşte nici un om primitor, s-a îndreptat spre marginea satului, unde era casa de piatră a unei femei sărmane, care l-a primit pe drumeţ. Femeia se văieta că nu are cu ce să-şi ospăteze musafirul. Atunci călătorul i-a spus să pună tezec (turtă de bălegar) în cenuşa din cuptorului sobei. Femeia aşa a şi făcut. Mare i-a fost mirarea când a găsit în cenuşă o pâine mare şi gustoasă cu care şi-a ospătat călătorului. Pâinea se reîntregea ori de câte ori femeia rupea din ea. A doua zi, după plecarea oaspetelui, satul cu oameni răi s-a scufundat în apă. A apărut în locul aşezării omeneşti un lac mare şi adânc, rămânând numai un mic ostrov cu casa femeii celei bune. Într-o altă legendă Ovidiu era înfăţişat drept o căpetenie a unor oameni, pe care îi conducea cu vorbe şi sfaturi, cu toate că venise din locuri îndepărtate. Într-o noapte din pricina răutăţii oamenilor, Dumnezeu ar fi scufundat satul. A rămas doar casa lui Ovidiu. Dimineaţa, când s-a uitat Ovidiu pe fereastră, n-a mai văzut în jurul curţii nimic decât apă. Ograda i-a rămas ca o insulă în mijlocul apei. Văzând această minune, Ovidiu s-a înspăimântat atât de tare, încât a rămas pe loc stană de piatră, ca o statuie, Apoi a fost luat din insulă şi dus de alţi oameni la Constanţa de mai târziu, unde se mai vede şi azi, după cum spun bătrânii noştri din timpuri vechi.” (Culeasă de la Anton Munteanu, plugar, Sibioara, în cartea lui Titus Cergău, Insula lui Ovidiu, (legende şi povestiri), p. 40). Vom aminti şi alte trei legende care îl au pe Ovidius erou al locului dobrogean. ,,În vremea veche, când umbla Ziditorul lumii pe pământ, unde este astăzi lacul Siutghiol şi insula Ovidiu, era un sat mare care se învecina la răsărit cu marea. Oamenii din satul acela nu erau credincioşi şi nici nu aveau iubirea de aproapele lor. într-una din zile, poposesc în acest sat cu oameni răi, doi călători pribegi. Au căutat găzduire la săteni. Dar de pomană le-a fost umbletul, căci nimeni nu a voit să-i primească. într-un târziu, călătorii noştri — dintre care cel mai în vârstă era Dumnezeu — găsiră găzduire şi ospătare la o văduvă săracă, ce-şi avea casa pe un loc mai înalt. Ea avea un fiu care a fost Ovidiu. Seara, unul din oaspeţi spune văduvei să nu se uite dimineaţa pe fereastră, căci rău va fi de ochii ei. Văduva nu a ascultat sfatul, şi cum se făcu ziuă, uitându-se pe geam, i se crăpă un ochi. înainte de a orbi de tot văzu cu spaimă că în jurul curţii sale satul pierise sub apă. Doar o mică fâşie de pământ mai lega ostrovul cu casa ei. Ca să poată ieşi la mal, se folosi de ochiul în care mai tremurau câteva licăriri de lumină. Călătorii pieriseră noaptea în chip năprasnic. (Culeasă de la Ion Marin, veteran de la 1877, Taşaul, Sibioara), Idem. p. 40). A doua legendă îl prezintă pe Ovidius drept un om bun, salvat de mânia lui Dumnezeu. ,,Aici, unde-i ghiolul, a fost odată un sat cu oameni cărora nu le păsa de nimeni şi de nimic. Se socoteau că sunt cei mai puternici din lume. Atunci Cerul s-a mâniat şi i-a înecat cu mare potop. N-au mai rămas decât o mână de credincioşi, între care era şi Ovidiu. Aceştia au scăpat de înec. S-au îndreptat cu luntrile spre un loc mai ridicat, ce mai rămăsese înconjurat de apele furioase. Acea ridicătură lunguiaţă s-a chemat insula lui Ovidiu, căci el a îndreptat luntrile într-acolo. Aceasta s-a întâmplat după potopul lui Noe, în timpul turnului Babei”. (Culeasă de la Constantin Sandu, satul Ovidiu, Idem. p. 48). Ultima legendă este una creştină: ,,În vremea când Ziditorul lumii umbla pe pământ cu Sfântu Petru, s-au dus ca să se adăpostească în satul care era între Canara şi Mamaia. în acest sat erau nişte oameni foarte răi şi neprimitori. între ei şedea şi unul mai mare, venit din depărtări, care se zice că ar fi fost Ovidiu. Negăsind adăpost la nici un locuitor, drumeţii s-au aciuat la văduva ce-1 îngrijea pe Ovidiu şi care-şi avea bordeiul pe o movilă lunguiaţă. Dar bătrâna nu avea decât o vacă stearpă. La îndemnul oaspeţilor de a-şi mulge vaca, femeia se duse în grajd vrând să le facă pe voie, deşi nu trăgea nici o nădejde de la vaca ei stearpă. Mare i-a fost mirarea când a văzut că mulgea şi nu se mai isprăvea laptele. Umpluse toate vasele şi ugerul vacii era încă plin. A săturat călătorii şi a oprit şi pentru ea. Dimineaţa, când s-a sculat, altă mirare: tot satul din jurul curţii sale era sub apă dulce, ca laptele. Ovidiu, de mirare, s-a prefăcut în stană de piatră, iar lacul care a înecat satul s-a numit Siutghiol, adică lacul cu apă dulce ca laptele, ce izvora de la vaca ce împietrise şi ea în fundul lacului.” (Culeasă de la George P. George, cârciumar, Canara), Idem. p. 41). Cu timpul, micul petic de pământ a stârnit curiozitatea şi imaginaţia oamenilor, care au ţesut în jurul său o serie de legende. Una dintre aceste povestiri are legătură cu originea numelui pe care îl poartă insula. Se spune că, în timpul exilului său, poetul Ovidius Publius Naso se retrăgea pe acest petic de pământ pentru a-şi scrie versurile, astfel insula a fost botezată cu numele său. În timpul şederii pe insulă, Ovidius ar fi scris operele „Tristele” şi „Ponticele”, în care se regăsesc elemente din viaţa şi obiceiurile oamenilor de aici. Locul exact al mormântului lui Ovidiu nu este cunoscut, însă puţinele izvoare istorice indică această insulă unde a fost înmormântat poetul şi care îi poartă acum numele. În realitate, specialiştii nu au găsit nicio dovadă care să ateste prezenţa poetului Ovidius pe această mică insulă din lacul Siutghiol. Cu toate acestea, legenda a rămas în picioare până în zilele noastre şi mai există încă oameni care cred cu tărie în veridicitatea ei. În revista InterArtes, nr 3, dedicat personalităților culturale din (în) Dobrogea, aflăm că Dobrogea nu este numai străvechea provincie românească, situată între Dunăre şi Marea Neagră, ci este şi un ţinut legendar, cu o încărcătură sacră deosebită. Putem prezenta importanţa istorică şi religioasă a acestui topos, putem descrie rolul Gânditorului de la Hamangia, capodoperă de valoare mondială a artei antropomorfe neolitice din România sau al Cavalerului Trac, putem avea în vizor Tropaeum Traiani de la Adamclisi, numit ,,actul de naştere al poporului român”, putem evoca martirii din Dobrogea, în special pe Sfântul Andrei, discipolul lui Iisus Hristos. Herodot, ,,părintele istoriei” (Cicero), i-a cunoscut pe traci pentru că a vizitat cetăţile greceşti de la Pontul-Euxin şi Tracia. Aflându-se aici, istoricul a sintetizat firea strămoşilor noştri, afirmând despre geţi că ,,sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, dar… dacă ar fi uniţi între ei, ar fi neînvinşi.” Poetul exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso, căruia i s-a reproșat că a văzut ceea ce nu a trebuit să vadă, a fost un damnat. El este simbolul suferinţei, care, în anul 8 d. H., când ajunge la Tomis, se destăinuie în prima carte a Tristelor ,,Eu simt într-una spada barbară la grumaz!” Tristeţea lui a fost transfigurată în bucuria scrisului şi a contemplării Mării Negre. ,,Am petrecut în studiul tihnit şi-n scrisul meu”, se confesează poetul, în elegia a V-a din cartea întâi a aceleaşi opere. Deşi recunoaşte că nu-l înţelege nimeni dintre ,,barbarii” tomitani, Ovidius încearcă să fie acceptat de către geţi: ,,Încet va fi să scriu poeme şi eu în graiul get!” Cetăţenii Tomisului l-au simpatizat: ,,De-aceea, tomitanii, parcă aş fi de-al lor,/ Doar ei îmi pot fi martori că-mi dau şi ajutor!/ Ei vor să plec, fiindcă mă văd prin câte mân,/ Dar de-i întrebi, ar spune la dânşii să rămân!”. La rândul său, exilatul a început să îndrăgească acest spaţiu: ,,Şi Tomisul acesta îmi este drag şi sfânt,/ De când eu părăsit-am al patriei pământ!” Conştient că nu se mai poate întoarce în ţara lui, îşi descrie supliciul surghiunului în elegii, asemănându-se cu Ulise: ,,M-a dărâmat destinul”, ,,menit să stau departe de-al patriei pământ”, ,,printre vii sunt mort”, ,,sunt singur şi părăsit”, dar este încrezător în bunul cititor şi în soarta cărţii sale. Exilatul se simte liber doar prin puterea imaginaţiei, care îi dă aripi ,,se-nalţă omul prin arte, învinge prin cuvânt.” (Cartea întâi, elegia a IX-a). În aceeaşi capodoperă, îşi lasă ultima dorinţă pietrarilor pentru a-i scrie pe mormânt: ,,Sub piatra asta doarme Ovidiu, cântăreţul/ Iubirii delicate. Talentu-i l-a ucis./ Daca-i iubit vreodată, de-i ştii iubirii preţul,/ Rosteşte: fie-i somnul mai moale ca un vis...” Poate că nu întâmplător atât Ovidius, cât şi Eminescu sunt cei care au rămas la Tomis… Ambii privesc marea, cu faţa spre răsărit. Ei ne veghează destinul, ei leagă efemerul cu eternul şi ne amintesc că suntem exilaţi pe acest pământ, iar rostul nostru este să căutăm absolutul. Dorinţa lui Eminescu, din Mai am un singur dor, ,,Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării”, se împlinea în 1930 prin ridicarea monumentului, sculptat de Oscar Han. Timp de aproape trei ani, între 8 februarie 1931 şi 14 iulie 1933 au fost organizate la Constanţa un număr de 21 de conferinţe sub patronajul comitetului Pro - Eminescu, care au menţinut în actualitate opera poetică eminesciană, devenită o tradiţie în cadrul cărora au vorbit Gh. Marinescu, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Izabela Sadoveanu, Barbu Lăzăreanu, Simion Mehedinţi etc. Poate că nu întâmplător Ovidius se adresează în nenumărate rânduri nouă, în Pontice (Epistolae ex Ponto). Suntem obligaţi să reînviem tradiţia, suntem obligaţi să umplem spaţiul vid tomitan, cu un topos o-vidian. Urmele lui sunt la Tomis, adesea poetul ieşea pe poarta cetăţii şi făcea lungi plimbări la marginea mării, unde privea valurile veşnic înspumate. Privirile gânditoare, pierdute ale poetului, întârziau îndelung pe întinsul mării nesfârşite. N-ar fi putut spune însă că-i plăcea marea — puternică, tiranică, rea — care-i fusese drum în exil. Să revenim la Ovidius, la Tristele şi la Metamorfozele sale pentru a ne metamorfoza şi noi, să fim mai buni, să respectăm valorile trecutului, să ne reîntoarcem la valorile culturale şi spirituale pentru a deveni mesagerii culturii noastre şi pentru a avea conştiinţa apartenenţei la spaţiul cultural românesc care este şi european. ,,Tam mihi, cara Tomis!” („Tomis, cea atât de scumpă mie!") ,,Tomitae quos ego amo.” („Tomitanii pe care îi iubesc.")". Nota: fotografiile 2-4 sunt de la Muzeul de Istorie Naţională, aflat în piaţa Ovidius, lângă statuie. BIBLIOGRAFIE: Cergău, Titus, Insula lui Ovidiu, (legende şi povestiri), cuvânt-înainte de prof. dr. doc. N. I. Barbu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979. Drimba, Ovidiu, Ovidiu, poetul Romei și al Tomisului, București, 1966. Lascu, Nicolae, Ovidiu, omul și poetul, Cluj, 1971. Lascu, Nicolae, „Amintirea poetului Ovidiu la Constanța”, Revista Pontica, nr. 2, 2012, pp. 339–358. Ziare şi reviste: InterArtes, nr 3, 2014, editorial de Anastasia Dumitru, p. 1-10. Telegraf, 20 martie 2014.


                        



01-01-1970       Liceul Teoretic ,,Lucian Blaga”, Constanţa       0 comentarii

    

Organizatori

Organizator: 
  »   Liceul Tehnologic "Ion Creangă", comuna Pipirig
Parteneri:
  »   Inspectoratul Școlar Județean Neamț
  »   Palatul Național al Copiilor București
  »   Palatul Copiilor Botoșani
  »   Palatul Copiilor Bacău
  »   Clubul Copiilor Odobești.

    

Contact organizatori

Prof. Cristian Vatamanu
Liceul Tehnologic ”Ion Creangă”, comuna Pipirig
cristis.cris@gmail.com
Facebook cristis.cris
Google Plus cristis
Twitter cristis.cris
Linkedin cristis.cris
Website cristis.ro

    

Contact

Liceul Tehnologic ”Ion Creangă”
Str. David Creangă, Comuna Pipirig, județul Neamț
Telefon: 0233-252014, Fax: 0233-252014
Email: licpipirig@yahoo.ro