Descoperă monumente românești
Autentificare

Autentificare utilizator

Autentificarea pe site-ul Concursului Național ”Descoperă Monumente Românești” -- momentan indisponibil

Autentificare Creare cont Închidere

Localizare:
Comuna Poarta Albă, judeţul Constanţa, lângă Canalul Dunăre-Marea Neagră. Mai exact, monumentul este amplasat la bifurcarea Canalului spre cele două porturi: Agigea şi Midia, în dreptul fostei colonii Poarta Albă.

An/secol:

Lucrările au început în noiembrie 1999 şi după aproape un an, acest simbol al tenacităţii celor care nu mai sunt a fost sfinţit la 21 septembrie 2000.

Detalii principale / personalități / evenimente:

Iniţiativa construirii MONUMENTULUI MEMORIAL POARTA ALBĂ aparţine filialei A.F.D.P.R. – Constanţa, deţinuţilor care s-au întors vii din lagărele de exterminare. Lucrările Canalului au încetat la 18 iulie 1953, în urma unei decizii a Moscovei după moartea lui Stalin, cel care dăduse semnalul de începere. Partidului i-a fost greu să recunoască eşuarea lucrărilor, ca urmare a condiţiilor economice precare ale ţării. Scopul real fusese însă parţial atins. Prevăzând deznodământul fatal a găsit soluţia justificatoare: "bande de sabotori şi diversionişti, infiltraţi în conducerea Canalului şi duşmanii de clasă au împiedicat realizarea acestei măreţe lucrări epocale, înzestrată cu tehnică, utilaje şi asistenţă sovietică". Aşa s-a încheiat episodul Canalul Morţii, după patru ani de calvar, al cărui bilanţ, care să cuprindă numărul participanţilor, al morţilor şi al cheltuielilor efectuate, nu se va cunoaşte, ca multe altele. NICIODATĂ.
Autorul proiectului este arhitectul Ioan Puşchilă, el însuşi trecut ca deţinut politic prin coloniile Canalului. Devizul a fost întocmit de I.P.J. Constanţa şi calculat la valoarea de 1,460 miliarde de lei, executanţii monumentului fiind: COMCM şi C.N.E. Cernavodă, colaboratorul principal: Consiliul Judeţean Constanţa, iar sponsorii: CELCO S.A.; C.E.C. Constanţa, Dobromin S.A., C.N.E. Cernavodă, OIL Terminal, SOMACO, ARGUS, PLASTY-PROD, A.F.D.P.R.. filialele AFDPR Sibiu şi Caraş-Severin. Din totalul de 2,5 miliarde de lei al acustui monument aproape jumătate din sumă a fost donată de foştii deţinuţi politici, aşa cum ne-a comunicat George Cuşa, un alt fost deţinut constănţean, autor al mărturiilor Gulagului.

Monumentul a fost ridicat în memoria celor 30 - 35.000 de oameni care au lucrat la Canal în condiţii subumane. Comisiile filialei A.F.D.P.R. Constanţa, cercetând documentele de deces ale deţinuţilor, întocmite în trei din comunele limitrofe Canalului (la celelalte nu li s-a permis accesul) nu au putut stabili numărul real al celor decedaţi, din lipsă parţială sau totală de evidenţe. Numărul celor morţi sau ucişi de 824 declaraţi este departe de cel estimat la 5.000 după datele culese de la cei trecuţi prin cele 9 colonii.
Din nefericire, deşi au murit la Canal aproape 5. 000 de oameni, monumentul nu este cunoscut aproape deloc, cu excepţia filialei A.F.D.P.R. Constanţa şi a preoţilor care vin să oficieze slujbe de pomenire a celor mutaţi la Domnul. Rar mai vin şi câţiva străini care vizitează monumentul de la ADAMCLISI.

Scurt istoric:

Acest monument a fost ridicat în memoria miilor de deținuți care au fost exterminați în lagărele dictaturii comuniste pentru construirea canalului. Locul amplasării monumentului este unul reprezentativ deoarece in Poarta Albă a funcționat cel mai mare lagăr de exterminare şi peste ani de zile au fost găsite în acel loc câteva oseminte ale celor care n-au scăpat cu viață din „laboratoarele de ideologizare şi dezumanizare,” după cum afirmă Anastasia Dumitru (Vocația mărturisirii. Lumina dintre gratii, Editura Fundației Culturale „Memoria”, 2017, pag. 94). Crucile ce alcătuiesc monumentul reprezintă jertfa celor care au murit în condiții inumane. Deţinuţii morţi nu au avut parte de cruce şi de rugăciune la înmormântare… Acum, aceste cruci formează o coloană a infinitei dureri, un ţipăt al românilor, strigător la cer. Aceste cruci fac legătura dintre pământ, locul unde zac osemintele martirilor, şi cer, locul unde au ajuns sufletele celor care niciodată nu au încetat să mai spere şi să mai creadă in Dumnezeu.
Aceste cruci suprapuse înseamnă dăinuirea românilor pe aceste pământuri ale suferinţei. Ele ne aduc aminte de jertfa lui Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanu, din veacurile trecute, dar şi de martiriul celor din secolul al XX-lea, secolul unor barbarii inimaginabile. Din cauza iernilor geroase şi a căldurilor toride ale verii, a muncilor istovitoare ca durată şi norme, din cauza subalimentaţiei şi a lipsei de asistenţă medicală, a bătăilor şi a torturilor psihice, mii de români au rămas definitiv în malul Canalului. Acum, în apropierea Monumentului Memorial Poarta Albă, s-a ridicat mănăstirea Mânăstirea „Tuturor sfinților români” din Galeşu. Ei se roagă pentru noi, pentru acest popor greu încercat.

Prezentare (compunere/eseu/interviu):

MONUMENTUL MEMORIAL POARTA ALBĂ - O COLOANĂ A INFINITEI DURERI


Monumentul memorial din Poarta Albă, denumit şi „o coloană a infinitei dureri”, este amplasat la „jumătatea drumului morții” după cum afirmă Paul Andreescu, un fost deținut politic constănţean. care a luptat pentru construirea acestui memorial: „Am ridicat acest monument nu întâmplător aici. El este la jumătatea drumului morții. Am ridicat monumentul aici pentru că într-o parte şi alta sunt oseminte. Este plin pământul Dobrogei de osemintele fraților mei.” Mai exact, monumentul este amplasat la bifurcarea Canalului spre cele două porturi: Agigea şi Midia, în dreptul fostei colonii Poarta Albă. Acesta are înălțimea de 24 de metri, fiind format din 9 module de beton in forma de cruce suprapuse, plus încă două pe orizontală, pe fiecare din acestea fiind inscripționat numele unei colonii din cele 9 care au contribuit şi şi-au dat viața pentru construirea canalului Dunăre-Marea Neagră între anii 1950-1953.
Acest monument a fost ridicat în memoria miilor de deținuți care au fost exterminați în lagărele dictaturii comuniste pentru construirea canalului. În acei ani, Canalul a reprezentat cea mai importantă construcție, dar şi un motiv foarte bun de exterminare a oamenilor. Inițiativa acestui proiect a existat de mai mult timp, dar abia Stalin a început să îl pună in funcțiune, scopul său nefiind unul economic, ci unul de distrugere a celor care i se împotriveau, obligându-i la o muncă continua forțată care împreună cu alimentația şi condițiile mizere duceau la terminarea acestora. În „ şantierul morții”, după cum l-a denumit Paul Andreescu (Culorile suferinței, Andreescu Paul Editura Stef 2013) nu au fost aduşi numai țăranii sau oamenii care existau deja în lagărele comuniste, ci au fost aduşi şi preoți, doctori, scriitori, oameni politici şi studenți, majoritatea intelectualilor de frunte ai României, ale căror visuri şi planuri au fost spulberate, după cum afirmă şi Paul Andreescu „locul unde toate visurile mele de adolescent fuseseră brutal întrerupte şi transformate în chinuri prea multe şi în poveri prea grele pentru anii pe care îi purtam.” (Culorile suferinței, volumul 2 , Andreescu Paul Editura Stef, 2013, pag. 1). Printre aceştia s-a regăsit şi părintele Arsenie Boca, considerat un om al lui Dumnezeu trimis pe pământ dacă stăm să ne gândim la toate minunile pe care acesta le-a făcut. Acesta nu a încetat să facă minuni nici la canal, deoarece în ziua când mama lui a încetat din viață, acesta a cerut câteva ore libere pentru a se odihni, iar în timpul acela a plecat la înmormântarea mamei sale fără să îl vadă nimeni plecând sau venind înapoi. Nimeni nu putea reuşi să plece şi nici măcar nu îndrăzneau, pentru că ştiau ca vor fi omorâți, dar părintele a reuşit. Lucrul cel mai uimitor este că distanța de la canal, unde lucra părintele până în oraşul unde urma să fie înmormântată mama sa era una destul de mare, iar pe jos i-ar fi luat 2 zile să se ducă şi să se şi întoarcă, iar el a parcurs acest drum în doar 3 ore fără a se putea folosi de vreun mijloc de transport. Acesta încerca să le aline durerile fraților săi de suferință, să ii facă să nu îşi piardă speranța şi să nu înceteze să creadă că într-o zi vor scăpa.
Teroarea la care oamenii au fost supuşi este greu de imaginat şi de descris în cuvinte. Aceştia aveau zilnic un program foarte lung de muncă, muncind cu mâinile la săparea canalului, iar cine se împotrivea primea în plus încă opt ore la care se adăugau bătăile crunte, injuriile, comportamentele inumane şi pedepsele. Cei care ii conduceau aveau dreptul asupra lor, le puteau hotărî viața sau moartea şi îi puteau persecuta fără motive. De fapt, moartea majorității fusese deja decisă, doar că aceasta era o moarte mai lentă, mai grea şi mai dureroasă. Cei care se împotriveau erau trimişi în carcere pentru a-şi ispăşi pedepsele. Pereții carcerelor erau foarte reci, plini de mucegai, iar mirosul de urină era insuportabil, dar pentru ca acestea nu erau suficiente pentru nişte terminatori cu o dorință de moarte atât de mare, au amplasat sârmă ghimpată pe pereți, pentru ca cei care veneau în carcere să nu se poată sprijini. Într-un asemenea loc nu puteai să stai fără să-ţi fie afectată sănătatea şi din acest motiv mulți oameni ieşeau bolnavi de acolo, iar asta ducea la moarte. Nu numai bătăile şi condițiile inumane impuse au dus la moartea a mii de oameni ci şi factorii naturali, dar care se datorau tot puterii comuniste pentru că indiferent de anotimp, fie caniculă sau ger cumplit aceştia erau obligați să muncească, mereu cu aceleaşi haine, cu aceleaşi bătăi şi chinuri insuportabile. Au existat şi oameni care au murit din cauza accidentelor de muncă, dar şi oameni care au ales drumul sinuciderii, pentru că pentru cei care nu au putut rezista, moartea a însemnat o scăpare de la o viață fără libertate, fără drepturi, dar plină de cruzime şi teroare. Aceştia nu au avut parte de înmormântări sau cruci, iar trupurile lor au fost aruncate unele peste altele în gropi ce au fost acoperite cu grămezile de pământ şi roci scoase din canal.
După munca chinuitoare de 20 de ore în fiecare zi, deținuții din Poarta Albă erau duşi în barăcile din Galeşu pentru a se adăposti pe timp de noapte, însă nici acolo nu existau condiții favorabile pentru un om. Acele barăci erau mizere prezentând mirosuri insuportabile, iar pereții reci şi murdari erau plini de igrasie. Hrana pe care aceştia o primeau putea fi considerată mai degrabă hrană pentru animale decât pentru oameni. Aceasta era foarte sărăcăcioasă, iar cea mai favorabilă consta în doua bucățele de pâine cât două cutii de chibrituri pe zi pentru fiecare om. Dacă stăm să ne gândim, două bucățele de pâine cât două cutii de chibrituri nu pot fi considerate o hrană suficientă pentru un om care depunea un efort atât de mare şi era supus atâtor chinuri, însă a existat mâncare mai rea şi mai dezgustătoare. Mai multe informații despre aceasta ne oferă Paul Andreescu: „Mâncarea era o lătură făcută din varză stricată, din murături, din arpacaş sau dintr-o zeamă cu bănuite urme de fasole: Dar cea mai mizerabilă era mâncarea cu resturi de abator... În închisoare, era visul oricărui deținut să aibă în față, măcar o dată, o gamelă cu fasole în care să stea lingura în coadă.” (Culorile suferinței, volumul 2, Editura Stef 2013, pag. 220). Cei mai mulți încercau să supraviețuiască numai cu pâinea care le era dată, iar asta i-a determinat pe cei de la conducerea fabricii morții să adauge nisip sau motorină în pâine pentru a nu mai putea fi comestibilă si pentru ca oamenii să înceapă să consume lăturile ce le erau date. Despre apă putem spune acelaşi lucru: le era dată cu porția, iar această porție era una foarte mică. Din acest motiv era foarte greu de împărțit încât să poată bea, să se spele, dar să o poată folosi şi la celelalte necesități. Uneori îşi băteau joc de oameni dându-le apă rece pentru a se spăla: „apa era mult mai rece şi atunci îşi băteau joc de noi, lăsându-ne mai mult cu săpunul pe noi. Coborârea şi urcarea la baie însemna lovituri de ciomag aplicate de gardieni special ieşiți în calea noastră.” după cum spune Paul Andreescu aducându-şi aminte de ororile trăite în lagărele comuniste.(Culorile suferinței, pag. 247). Astfel, ne putem da seama în ce condiții au trăit semenii noştri şi câte nedreptăţi au îndurat.
Puținii care au scăpat cu viața din lagărele comuniste au reuşit pentru ca niciodată nu au încetat să spere ca într-o zi acest calvar va lua sfârşit, că vor reveni la o viața normal, ca Dumnezeu este alături de ei şi ca îi va ajuta, iar aceştia şi-au construit şi alte universuri în care se simțeau liberi, care i-au ajutat şi de care nu au putut fi privați. În urma acestor chinuri s-au scris şi balade referitoare la munca silnică a deținuților pe care şi Anastasia Dumitru le evocă in cartea sa (Vocația mărturisirii. Lumina dintre gratii, volumul 1, Editura Fundației Culturale „Memoria”, 2017, pag. 99): ,,Umblă roabele pe coamă,/ Păsări din necunoscut./ Mamă, mamă, încă unul a căzut…/ Cel ce cade-i dat de-o parte./ Nu-i nimic de-i rupt piciorul/ ori sunt alte oase sparte,/ Roabele-şi urmează sforul…/ Târnăcopul sare-n sus.../ Ordin 《Ori faceți Canalul/ Ori aici muriți cu toți!/ Dar canalul se opune...”, această baladă fiind scrisă de Nicolae Caratană. Deşi cei care au murit au fost dați uitării de cei mai mulți oameni, aceştia nu îşi vor găsi liniştea şi pacea niciodată, după cum afirmă şi Paul Andreescu: ,,Sutele de mii de morți pentru care nu s-a făcut dreptate şi ale căror oseminte zac prin locuri neştiute şi fără cruci, apasă şi vor apăsa ca un blestem greu asupra țării şi a viitorul ei şi nu va fi bine, până ce sutelor de mii de vieți răpuse înainte de vreme, nu le vor fi ridicate rugi şi cruci şi nu vor fi aşezate în locul ce cu prisosință li se cuvine.” (Culorile suferinței, volumul 2, pag. 225).
Mai târziu, peste ani de zile, exact în locul unde erau barăcile din Galeşu, părintele Justin Pârvu, unul dintre supraviețuitorii lagărelor comuniste, a ridicat o mânăstire în memoria celor care au sfârşit tragic şi au plătit cu viața pentru construirea canalului. Această mânăstire este construită pe pământul sub care se află osemintele semenilor noştri. Tot Justin Pârvu a înființat şi mânăstirea de la Aiud, localitatea unde deținuții erau transferați de la Poarta Albă după ce îşi terminau munca. Această mânăstire „este cea mai însângerată temniță a neamului românesc, este mormântul atâtor luptători anticomunişti, este o metaforă a morții”, după cum susţine Grigore Caraza. (Aiud însângerat, Editura Vremea XXI, 2004).
În acei ani, Canalul a reprezentat cea mai importantă construcție, dar şi un motiv foarte bun de exterminare a oamenilor. Inițiativa acestui proiect a existat de mai mult timp, dar abia Stalin a început să îl pună in funcțiune, scopul său nefiind unul economic, ci unul de distrugere a celor care i se împotriveau, obligându-i la o muncă continua forțată care împreună cu alimentația şi condițiile mizere duceau la terminarea acestora. În „ şantierul morții”, după cum l-a denumit Paul Andreescu (Culorile suferinței, Andreescu Paul Editura Stef 2013) nu au fost aduşi numai țăranii sau oamenii care existau deja în lagărele comuniste, ci au fost aduşi şi preoți, doctori, scriitori, oameni politici şi studenți, majoritatea intelectualilor de frunte ai României, ale căror visuri şi planuri au fost spulberate, după cum afirmă şi Paul Andreescu „locul unde toate visurile mele de adolescent fuseseră brutal întrerupte şi transformate în chinuri prea multe şi în poveri prea grele pentru anii pe care îi purtam.” (Culorile suferinței, volumul 2 , Andreescu Paul Editura Stef, 2013, pag. 1). Printre aceştia s-a regăsit şi părintele Arsenie Boca, considerat un om al lui Dumnezeu trimis pe pământ dacă stăm să ne gândim la toate minunile pe care acesta le-a făcut. Acesta nu a încetat să facă minuni nici la canal, deoarece în ziua când mama lui a încetat din viață, acesta a cerut câteva ore libere pentru a se odihni, iar în timpul acela a plecat la înmormântarea mamei sale fără să îl vadă nimeni plecând sau venind înapoi. Nimeni nu putea reuşi să plece şi nici măcar nu îndrăzneau, pentru că ştiau ca vor fi omorâți, dar părintele a reuşit. Lucrul cel mai uimitor este că distanța de la canal, unde lucra părintele până în oraşul unde urma să fie înmormântată mama sa era una destul de mare, iar pe jos i-ar fi luat 2 zile să se ducă şi să se şi întoarcă, iar el a parcurs acest drum în doar 3 ore fără a se putea folosi de vreun mijloc de transport. Acesta încerca să le aline durerile fraților săi de suferință, să ii facă să nu îşi piardă speranța şi să nu înceteze să creadă că într-o zi vor scăpa.
Teroarea la care oamenii au fost supuşi este greu de imaginat şi de descris în cuvinte. Aceştia aveau zilnic un program foarte lung de muncă, muncind cu mâinile la săparea canalului, iar cine se împotrivea primea în plus încă opt ore la care se adăugau bătăile crunte, injuriile, comportamentele inumane şi pedepsele. Cei care ii conduceau aveau dreptul asupra lor, le puteau hotărî viața sau moartea şi îi puteau persecuta fără motive. De fapt, moartea majorității fusese deja decisă, doar că aceasta era o moarte mai lentă, mai grea şi mai dureroasă. Cei care se împotriveau erau trimişi în carcere pentru a-şi ispăşi pedepsele. Pereții carcerelor erau foarte reci, plini de mucegai, iar mirosul de urină era insuportabil, dar pentru ca acestea nu erau suficiente pentru nişte terminatori cu o dorință de moarte atât de mare, au amplasat sârmă ghimpată pe pereți, pentru ca cei care veneau în carcere să nu se poată sprijini. Într-un asemenea loc nu puteai să stai fără să-ţi fie afectată sănătatea şi din acest motiv mulți oameni ieşeau bolnavi de acolo, iar asta ducea la moarte. Nu numai bătăile şi condițiile inumane impuse au dus la moartea a mii de oameni ci şi factorii naturali, dar care se datorau tot puterii comuniste pentru că indiferent de anotimp, fie caniculă sau ger cumplit aceştia erau obligați să muncească, mereu cu aceleaşi haine, cu aceleaşi bătăi şi chinuri insuportabile. Au existat şi oameni care au murit din cauza accidentelor de muncă, dar şi oameni care au ales drumul sinuciderii, pentru că pentru cei care nu au putut rezista, moartea a însemnat o scăpare de la o viață fără libertate, fără drepturi, dar plină de cruzime şi teroare. Aceştia nu au avut parte de înmormântări sau cruci, iar trupurile lor au fost aruncate unele peste altele în gropi ce au fost acoperite cu grămezile de pământ şi roci scoase din canal.
După munca chinuitoare de 20 de ore în fiecare zi, deținuții din Poarta Albă erau duşi în barăcile din Galeşu pentru a se adăposti pe timp de noapte, însă nici acolo nu existau condiții favorabile pentru un om. Acele barăci erau mizere prezentând mirosuri insuportabile, iar pereții reci şi murdari erau plini de igrasie. Hrana pe care aceştia o primeau putea fi considerată mai degrabă hrană pentru animale decât pentru oameni. Aceasta era foarte sărăcăcioasă, iar cea mai favorabilă consta în doua bucățele de pâine cât două cutii de chibrituri pe zi pentru fiecare om. Dacă stăm să ne gândim, două bucățele de pâine cât două cutii de chibrituri nu pot fi considerate o hrană suficientă pentru un om care depunea un efort atât de mare şi era supus atâtor chinuri, însă a existat mâncare mai rea şi mai dezgustătoare. Mai multe informații despre aceasta ne oferă Paul Andreescu: „Mâncarea era o lătură făcută din varză stricată, din murături, din arpacaş sau dintr-o zeamă cu bănuite urme de fasole: Dar cea mai mizerabilă era mâncarea cu resturi de abator... În închisoare, era visul oricărui deținut să aibă în față, măcar o dată, o gamelă cu fasole în care să stea lingura în coadă.” (Culorile suferinței, volumul 2, Editura Stef 2013, pag. 220). Cei mai mulți încercau să supraviețuiască numai cu pâinea care le era dată, iar asta i-a determinat pe cei de la conducerea fabricii morții să adauge nisip sau motorină în pâine pentru a nu mai putea fi comestibilă si pentru ca oamenii să înceapă să consume lăturile ce le erau date. Despre apă putem spune acelaşi lucru: le era dată cu porția, iar această porție era una foarte mică. Din acest motiv era foarte greu de împărțit încât să poată bea, să se spele, dar să o poată folosi şi la celelalte necesități. Uneori îşi băteau joc de oameni dându-le apă rece pentru a se spăla: „apa era mult mai rece şi atunci îşi băteau joc de noi, lăsându-ne mai mult cu săpunul pe noi. Coborârea şi urcarea la baie însemna lovituri de ciomag aplicate de gardieni special ieşiți în calea noastră.” după cum spune Paul Andreescu aducându-şi aminte de ororile trăite în lagărele comuniste.(Culorile suferinței, pag. 247). Astfel, ne putem da seama în ce condiții au trăit semenii noştri şi câte nedreptăţi au îndurat.
Puținii care au scăpat cu viața din lagărele comuniste au reuşit pentru ca niciodată nu au încetat să spere ca într-o zi acest calvar va lua sfârşit, că vor reveni la o viața normal, ca Dumnezeu este alături de ei şi ca îi va ajuta, iar aceştia şi-au construit şi alte universuri în care se simțeau liberi, care i-au ajutat şi de care nu au putut fi privați. În urma acestor chinuri s-au scris şi balade referitoare la munca silnică a deținuților pe care şi Anastasia Dumitru le evocă in cartea sa (Vocația mărturisirii. Lumina dintre gratii, volumul 1, Editura Fundației Culturale „Memoria”, 2017, pag. 99): ,,Umblă roabele pe coamă,/ Păsări din necunoscut./ Mamă, mamă, încă unul a căzut…/ Cel ce cade-i dat de-o parte./ Nu-i nimic de-i rupt piciorul/ ori sunt alte oase sparte,/ Roabele-şi urmează sforul…/ Târnăcopul sare-n sus.../ Ordin 《Ori faceți Canalul/ Ori aici muriți cu toți!/ Dar canalul se opune...”, această baladă fiind scrisă de Nicolae Caratană. Deşi cei care au murit au fost dați uitării de cei mai mulți oameni, aceştia nu îşi vor găsi liniştea şi pacea niciodată, după cum afirmă şi Paul Andreescu: ,,Sutele de mii de morți pentru care nu s-a făcut dreptate şi ale căror oseminte zac prin locuri neştiute şi fără cruci, apasă şi vor apăsa ca un blestem greu asupra țării şi a viitorul ei şi nu va fi bine, până ce sutelor de mii de vieți răpuse înainte de vreme, nu le vor fi ridicate rugi şi cruci şi nu vor fi aşezate în locul ce cu prisosință li se cuvine.” (Culorile suferinței, volumul 2, pag. 225).
Mai târziu, peste ani de zile, exact în locul unde erau barăcile din Galeşu, părintele Justin Pârvu, unul dintre supraviețuitorii lagărelor comuniste, a ridicat o mânăstire în memoria celor care au sfârşit tragic şi au plătit cu viața pentru construirea canalului. Această mânăstire este construită pe pământul sub care se află osemintele semenilor noştri. Tot Justin Pârvu a înființat şi mânăstirea de la Aiud, localitatea unde deținuții erau transferați de la Poarta Albă după ce îşi terminau munca. Această mânăstire „este cea mai însângerată temniță a neamului românesc, este mormântul atâtor luptători anticomunişti, este o metaforă a morții”, după cum susţine Grigore Caraza. (Aiud însângerat, Editura Vremea XXI, 2004).
În drumul către mânăstirea din Galeşu există si o cruce din marmură care este poziționată pe un corp tot din marmură, iar în părțile laterale ale acestuia sunt scrişi toți oamenii de care se ştie că au murit la canal, iar în partea din față este inscripționat şi un citat al părintelui Justin Pârvu: ,,pământul acestei țări este sfânt prin martirii şi prin sfinții pe care îi adăposteşte în adâncuri.”
Acest monument memorial din Poarta Albă nu este foarte cunoscut de multă lume, la fel ca şi mânăstirea de altfel, iar cei mai mulți vizitatori provin din străinătate şi nu din România, țara care a îndurat şi în care s-au întâmplat aceste lucruri îngrozitoare care au rămas în istorie, o istorie ce nu se va uita niciodată, dar care din păcate nu este cunoscută de foarte multa lume, mai ales de noua generație. Chiar dacă statul român nu este interesat de aceste lucruri, fiecare om care calcă pe aceste pământuri ce adăpostesc osemintele şi suferințele semenilor noştri ar trebuie să ştie si povestea acestora, pentru a putea aprecia timpurile în care trăim, chiar dacă nu sunt cele mai bune, dar şi libertatea de care noi avem parte spre deosebire de cei care au trăit în timpul dictaturii comuniste, ori numai cei care nu au avut parte de aceasta şi care au trăit în suferință o mai pot aprecia cu adevărat şi mai pot vedea adevărata sa valoare. Am spus ca statului român nu îi pasă de această istorie a noastră deoarece acesta nu a fost preocupat deloc de ridicarea vreunui monument închinat martirilor şi de cinstirea lui după cum spune Paul Andreescu: ,,A ridicat statul român vreo zidire sau vreun semn în memoria celor care , cu prețul vieții au ținut aprinsă libertatea şi demnitatea acestui neam? A folosit statul român o oră dintr-un an, în care să pomenească şi să cinstească pe cei care s-au jertfit pentru apărarea credinței, a țării şi a libertății ei? Nu. Aşa cum nicio instituție a statului nu şi-a cinstit martirii. Am ridicat tot noi, cei care am supraviețuit, semene de cinstire şi de aducere aminte a celor care s-au jertfit.” (Culorile suferinței, volumul 2, pag. 225)
Canalul, această vale a morţii,a însemnat şi jertfa preoţilor. În subcapitolul Peninsula: Valea Neagră, Ion Cârja scrie despre suferinţa preoţilor, întemniţaţi lângă Constanţa, la Canara, unde mii de oameni au îndurat cele mai neînchipuite umilinţe, ,,sute de oameni au închis ochii pentru vecie, căzând sub gloanţele soldaţilor din batalionul de securitate sau sub năruirile malurilor de pământ cari i-au strivit.” (Canalul morţii (1949-1954), Editura Acţiunea Românească, New York, 1974). Printre aceştia, aproximativ 200 de persoane, deşi erau extenuaţi fizic, spiritual, reflectau o anumită dârzenie şi încredere. Nu sunt uitate ,,figurile de mucenici ai lui Dumnezeu şi martiri ai Neamului, cum au fost acelea ale părintelui călugăr şi mare mistic ortodox Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (Făgăraş) sau a preotului greco-catolic Silviu Prunduş din Cluj, vor rămâne pilde de lumină în acel întuneric.” Autorul îi evocă pe oamenii care, pentru că îl mărturiseau pe Dumnezeu expunându-şi credinţa, erau duşi la Canal. ,,La Peninsula erau peste 200 de preoţi. Vina acestora, a celor mai mulţi, era că aceştia nu-şi plecaseră capul lui Belzebut cel puternic care domnea afară de sârmele lagărului şi chiar în lagăr,” scrie Ion Cârja.
Credem că putem face mai multe pentru ca aceste mărturii să nu se piardă, sa fie duse mai departe pentru a nu se repeta greşelile trecutului. Trebuie cu toţii să ne implicăm mai mult, să fim mai interesați de strămoşii noştri şi să prețuim cu adevărat monumentele închinate acestora. Să ne amintim de cuvintele părintelui Justin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă din Poiana Teiului, judeţul Neamţ: ,,pământul acestei țări este sfânt prin martirii şi prin sfinții pe care îi adăposteşte în adâncuri.”

Bibliografie:
Gheorghe Andreica, Mărturii… mărturii... din iadul temniţelor comuniste, Editura 2000, Bucureşti, 2000.
Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Vremea XXI, 2004.
Ion Cârja, Întoarcerea din infern, vol. I, 1970 și II, 1972; Canalul morţii (1949-1954), Editura Acţiunea Românească, New York, 1974.
Anastasia Dumitru, Vocația mărturisirii. Lumina dintre gratii, volumul 1, Editura Fundației Culturale „Memoria”, 2017.
Andreescu Paul, Culorile suferinței, Editura Stef 2013.




01-01-1970       Liceul Teoretic ,,Lucian Blaga”, Constanţa       1 comentariu

  Andreea
Un subiect bun și frumos


    

Organizatori

Organizator: 
  »   Liceul Tehnologic "Ion Creangă", comuna Pipirig
Parteneri:
  »   Inspectoratul Școlar Județean Neamț
  »   Palatul Național al Copiilor București
  »   Palatul Copiilor Botoșani
  »   Palatul Copiilor Bacău
  »   Clubul Copiilor Odobești.

    

Contact organizatori

Prof. Cristian Vatamanu
Liceul Tehnologic ”Ion Creangă”, comuna Pipirig
cristis.cris@gmail.com
Facebook cristis.cris
Google Plus cristis
Twitter cristis.cris
Linkedin cristis.cris
Website cristis.ro

    

Contact

Liceul Tehnologic ”Ion Creangă”
Str. David Creangă, Comuna Pipirig, județul Neamț
Telefon: 0233-252014, Fax: 0233-252014
Email: licpipirig@yahoo.ro