Descoperă monumente românești
Autentificare

Autentificare utilizator

Autentificarea pe site-ul Concursului Național ”Descoperă Monumente Românești” -- momentan indisponibil

Autentificare Creare cont Închidere

Localizare:


Sihăstria lui Dragoş, Sihăstria Ceahlăului şi Schitul Cerebuc


Muntele Ceahlău a atras din vechime pe călugării care şi-au dorit un trai de nevoinţă şi singurătate. Trăiau în grote sau în colibe pe munte, iar atunci când iernile erau grele, se adunau la poale, unde ridicau un altar, un paraclis sau un mic schit. Încă din timpul lui Ştefan cel Mare este pomenită o mănăstire, iar în codri erau, cu siguranţă, mai multe sihăstrii. Mirificul locurilor şi osârdia călugărilor spre rugăciune i-a îndemnat pe domnii ţării şi pe marii boieri să ridice biserici pentru vechile schituri sau să construiască altele noi. Despre primele schituri ale Ceahlăului se ştiu puţine lucruri, dat fiind numărul mic de documente emise referitoare la aceste lăcaşuri de cult, căci nu au deţinut un rol însemnat, nici din punct de vedere politic şi nici cultural. Din această cauză, istoria acestor schituri se sprijină pe tradiţiile, care din fericire au fost consemnate de unii oameni de cultură şi din plăsmuirile de cele mai multe ori fantastice, se poate întrezări şi adevărul istoric. Gh. Iacomi a adunat tradiţiile referitoare la Sihăstria lui Dragoş şi le-a încredinţat tiparului în anul 1995 sub forma ,,Legendei Schitului lui Dragoş”.
Despre Sihăstria lui Dragoş a scris Emanoil Gregorovitza, profesor şi folclorist din Bucovina, la 1908, descriind călătoria sa pe plaiuri moldove din 1900. Călăuza sa în această regiune, un sătean de la poalele Ceahlăului, moş Nicoară, îi povesteşte despre întemeierea schitului: ,,… după tradiţia creştinească, acolo, în fundu’ Izvorului Alb a fost în vremurile vechi un loc de retragere foarte ascuns. Şi s-ar fi întâmplat că, pornind Dragoş Vodă din Maramureş spre Moldova, nişte duşmani au răpit-o pe Doamna Maria şi au ascuns-o în peştera mare de aici, la obârşia izvorului Dragoş, găsind pe doamna sa, a pus mai târziu de a zidit acolo o bisericuţă de lemn cu hramul, Pogorârea Sfântului Duh, nu în peştera numită Groapa Sihaştrilor, unde o găsise pe Doamnei mai sus, pe runculeţul ce se prelungeşte din muntele Ceahlău”.
Gregorovitza este cel care afirmă că, conform cronicelor bisericeşti, în 1603, un sihastru pe nume Silvestru ar fi zidit pe urmele schitului lui Dragoş, o nouă biserică, a închegat un nou schit, distrus la 1704. Gregorovitza află de la moş Nicoară toponimia locurilor, află legendele (chiar transcrie legenda Pietrei Dochiei), dar o confuzie credem că s-a strecurat: hramul „Pogorârea Sf. Duh” a fost a Mănăstirii Pionul care s-a numit înainte Schitul lui Silvestru (menţionat în documente de la începutul secolului al XVII-lea), iar anahoretul Silvestru a fos întemeietorul unei sihăstrii pe valea pârâului Schit.
Dat fiind faptul că în acea vreme bisericile se ridicau din lemn şi transformările de-a lungul secolelor au fost importante ale vechiului schit nu s-au descoperit. Viiturile, pădurea oarbă crescută le-ar fi putut acoperi. Şi, conform tradiţiei, o biserică părăsită trebuie lăsată să se risipească în timp, fără a se atinge cel mai mic lucru, iar o alta nouă să se zidească în alt loc, „de temelie” sau „de pajişte”. Este o tradiţie păstrată cu sfiinţenie şi astăzi. Astăzi, bătrânii din satul Izvorul Alb sunt prea tineri şi nu mai ştiu despre cele de demult ale locurilor.
Într-un document primit de Constantin Turcu de la preotul Alexandru Romanescu din Grinţieş, datând din anul 1876, se afirmă că schitul „ numit Săhăstrie Veche a fost întemeiat în 1603 de către părintele ascet Andrei Ţifui”. Mănăstirile Neamţ şi Bistriţa îşi întindeau hotarele moşiilor până la poale de Ceahlău şi pe braniştele lor călugării păşteau cirezile sau turmele şi, desigur, aveau adăposturi şi acestea puteau deveni mici schituri la margine de hotar. Un document din 1611, 12 august, este menţionat schitul Cerebuc a cărei biserică a fost făcută de Gheorghe Movilă, mitropolitul , într-o poiană sub Ceahlău, proprietatea M-rii Bisericani. Considerăm că referirea este făcută la Schitul Sahastru, confuzia făcându-se prin faptul Schitul Cerebuc s-a ridicat de către un călugăr de la Schitul Sahastru. Mitropolitul Gheorghe Movilă, ctitor în 1595 al Mănăstirii Poienile, se arată interesat de aceste locuri, de sfinţenia muntelui şi a sihaştrilor.
Gheorghe Ungureanu consideră ca an Schitului Sahastru – 1706. Gheorghe Asachi, care ajunge pe aceste locuri în 1838, deci cea mai veche mărturie directă, află ă sfârşitul Schitului Sahastru a fost la 1704: „Trecând pârâul Sârbeni, după un ceas, ajungi la Bâtca numita Piciorul Sahastrului şi în urmă, la pârâul Albu, care le cure într-o vale îngustă, în a cărei mijloc se înalţă chipul antic al Dochiei. Din această strâmtoare suflă un vânt puternic şi, precum zice balada, plutesc în aer o mulţime de vulturi care ies din stâncile învecinate numite Stratul sau Tabăra Vulturilor. Numele cel frumos al acestui loc, a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost până la anul 1704, dar în ziua de Paşti, pe când se serba în biserică Sfânta Înviere, un munte de omăt, desfăcându-se din vârful Pionului şi surpând stâncile manine, au îngropat schitul cu toţi săhaştrii şi a prefăcut forma acestui loc. O icoană ce a scăpat din această catastrofă, au însemnat locul fostului schit şi, mai în urmă, au pricinuit facerea schitului Cerebucul, unde se păstrează până astăzi". Gheorghe Asachi confirmă existenţa schitului şi îl localizează. Toponimele locului arată şi ele vechea existenţă a schitului: Piciorul Sahastrului, Groapa Sihaştrilor, Poiana Sahastru, Turnul Sahastru.
Despre sfârşitul schitului s-a aflat şi dintr-o însemnare de pe o carte datând din 1723: „… această sfântă carte ce se cheamă greceşte antologhion, iaste a dumisalei giupânesei Ecaterina, care au fost la un schit la muntele Pionu, care schit s-au risipit în ruptura omătului şi moarte încă s-au făcut acolo în risipa bisericii".
Emanoil Gregorovitza prezintă o lungă povestire de dragoste petrecută pe timpul lui Vasile Lupu, cu multe personaje reale sau închipuite. Cerepuha, pisar al lui Timuş Hmeliniţcki (ginere al lui Vasile Lupu), se retrage pe aceste locuri şi sub numele de Ghedeon ajunge stareţ la Cerebuc, pe care-l înzestrează cu bogăţii, lucruri furate de tovarăşii săi cazaci. Pentru păcatele lui şi a altora, Dumnezeu i-a pedepsit prin avalanşa din 1704. Călugării ce-au scăpat împreună cu oameni din sate au reclădit schitul în dreapta Izvorului Alb. Istoria şi legenda se împletesc atunci când este cazul unor vechi schituri ale Ceahlăului şi devine un lucru dificil a le despărţi
Puţine documente s-au emis (ori s-au păstrat) despre schitul Cerebuc, dat fiind faptul că nu a deţinut o mare importanţă religioasă şi culturală şi nici nu era de sine stătător, ci aparţinea Mănăstirii Pionul. După 1830, cneazul Gheorghe Cantacuzino, care a deposedat de moşii Mănăstirea Pionul a început a prigoni şi Schitul Cerebuc. În Menuariu şi inventariu despre fondaţiea, esistenţa şi dota schitului Cirăbucului din plasa Muntele, districtu Neamţu din 1876, aflăm: „Când s-a usurpat moşia mănăstirii Hangu (pe care este schitul) de către Cnejii (Principii) Cantacuzini, se aminteşte din predanii sigure că au trimis un vătav (de religie catolică- latină) ca să dărâme şi să ardă schitul şi biserica cu totul, ca să nu mai rămâie urme de ale proprietăţii mănăstiri Hangu pe acolo; însă după iconomia nevăzutei protectoare a schitului, trimişii cu gând rău nu s-au oprit din călătorie, dar în locu de a merge la schit, au luat fiecare din ei, osebite direcţii în pădure, încât, după ce au obosit umblând, cunoscând locurile de unde umbla, s-au întors (unii a doua zi, alţii a treia zi) şi au spus stăpânului lor cauza nestricării schitului. Şi numai pentru frica acestei minuni, proprietari au păstrat schitul, fiindcă nu după mult timp şi vătavul ce primise sarcina ruinării s-a curmat viaţa prin focul ce a mistuit o arie de paie a moşiei( vătavul se numea Jan).
În a doua jumătate a veacului XIX, schitul începe a decădea, atât din pricina lipsei mijloacelor materiale cât şi a nevredniciei soborului, fiind consemnate dosare şi judecăţi de călugări vagabonzi, shaţi şi beţivi. Şi cum nimeni(autorităţile, moşieri, ierarhi ai bisericii) n-a ajutat schitul, odoarele de la Cerebuc au fost duse la Durău. Rămas fără sobor schitul s-a ruinat, dar şi datorită netrebniciei oamenilor.
Gheorghe Iacomi află o poveste despre Cerebuc petrecută după anul 1900 de la un bătrân din satul Izvorul Muntelui: „Pe pârâul Piatra Lupului, mai jos de Cerebuc, lucrau câţiva unguri la coborâtul lemnului pe uluc. Într-o seară, după ce terminaseră lucru, s-au dus la Cerebuc, care era în ruină şi s-au apucat să sape sub masa altarului, cu chip să găsească o comoară sau nişte bani ascunşi acolo. Negăsind nimic s-au înfuriat, au stricat icoanele ce mai erau, ba au dat şi foc. A doua zi a venit pedeapsa lui Dumnezeu, toţi trei au fost omorâţi de lemnele ce săriseră de pe uluc”.
Bineînţeles că la acea dată nu mai erau icoane la schit căci fuseseră toate duse la Durău şi că, mai întotdeauna, aceste tradiţii, pe lângă adevăr mai conţin şi o componenţă de plăsmuire populară, mai slabă sau mai accentuată, în funcţie de scurgerea timpului. Dar, în cazul vechilor schituri şi mănăstiri, atunci când documentele istoriei nu spun nimic, să lăsăm tradiţiile şi legendele să vorbească şi astfel se va închega imaginea unei lumi demult trecute şi prea puţin cunoscute şi chiar dacă unii o vor considera nu îndeajuns de reală şi nu vom desluşi decât într-o mai mică măsură adevărul istoric, ne vom împărtăşi din frumuseţea creaţiei populare a munteanului de la Ceahlău, din fantezia, înţelepciunea, măsura şi bunul său gust.
Astăzi, în poiana Cerebuc, este din nou o mănăstire, care poartă numele locului, dar şi cel vechi – Săhăstria Ceahlăului. Turistul sau pelerinul sosit la muntele Ceahlău, se poate abate spre această poiană ce oferă o privelişte mirifică asupra Ceahlăului şi unde pot afla îndrumare creştină, dar şi vechile poveşti ale muntelui.

Sihăstria Poienile


Sihăstria Poienile sau Mănăstirea Poienile este unul dintre vechile lăcaşuri monahale de la poale de Ceahlău cu o existenţă nu foarte îndelungată, pomenită în câteva documente certe, dar nu multe şi în jurul căruia nu s-au ţesut numeroase legende privind întemeierea sau sfârşitul său, aşa cum s-a întâmplat cu celelalte schituri ale Ceahlăului.
Constantin Matasă a încercat să localizeze Mănăstirea Poienile şi orientându-se după hramul ei, dar şi după specificaţiile din documentul de întărire a ctitoriei din 1599, a considerat că, cercetând în toată regiunea, nu găsim astăzi la poalele Ceahlăului <>, cum zice documentul citat, altă biserică care să se asemene cu cea pomenită în hrisovul lui Ieremia Movilă, decât biserica din satul Boura-Fârţigi, care singură- deşi construcţia e nouă- poartă hramul <>.
Schitul Poienile aici trebuie să fi fost căci are în faţă şesul Hangului, cea mai largă poiană de pe apa Bistriţei în munte. Documentul de la 24 aprilie 1599 de la domnitorul Ieremia Movilă spune: „…am miluit şi am întărit cu un loc anume Poienile, sub muntele Ceahlăului, unde este din nou ziditul Sfântul Schit numit, pe care am început a-l zidi cu ajutorul lui Dumnezeu întru cinstea şi lauda a Prea Sfintei şi nedespărţite Treimi şi întru lauda şi numele Cinstitului Acatist al Prea Sfintei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria…”
Schitul acesta, după cum spune documentul, era mult mai vechi- „din nou ziditul” şi într-un document din 1586 se spune că „… Doamna, din familia Movilă, care a ferecat în argint a Evangheliei a M-rii Neamţul la 1586 pentru iertarea păcatelor satului ei Melentie Balica, fost hatman și naşul lui Miron Barnovschi, tocmai la acest schit Poienile din Ceahlău, cu hramul Acatistul Maicii Domnului”.
Gheorghe Movilă, mitropolitul Moldovei, îşi îndreptase atenţia asupra acestei regiuni de la poalele Ceahlăului, el fiind considerat ctitorului Schitului Poienile, primul zidit înainte de anul 1586. El mai fusese ctitorul unui schit pe moşia Mănăstirii Bisericani, într-o poiană lângă Izvorul Alb. Schitul Poienile mai apare în documente de la începutul secolului al XVII- lea, cu oarecari bogăţii, moşii şi chiar sate. Schitul Poienile mai este pomenit câteva hrisoave după 1627, când s-a fondat M-rea Hangu-Buhalniţa. Noua mănăstire întemeiată de Miron Barnovschi a rupt din moşiile mănăstirii Poienile şi astfel s-au născut „jeluiri” şi chiar procese, înregistrându-se hrisoave de întărire a hotarelor, atât a M-rii Poienile, cât şi M-rii Hangu Buhalniţa.). După 1638, Schitul Poienile nu mai este pomenit în documente. Se prea poate că schitul, care şi-a pierdut moşiile în favoarea celor două mari mănăstiri nou fondate (Mănăstirea Hangu- Buhalniţa- 1627 și Mănăstirea Pionul- 1639, a fost părăsită şi de sobor, călugării plecând la aceste mănăstiri.
Cu timpul biserica mănăstirii s-a risipit şi în 1842, pe locul vechiului schit Poienile s-a ridicat o biserică de zid cu acelaşi hram, „Acatistul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu”.
Biserica din 1842 a dăinuit ca biserică de mir până în anul 1952, când a fost demolată, dispărând odată cu satul, odată cu alte biserici şi alte sate înghiţite de undele lacului.

Biserica fostului schit Schitişorul


„Schitişor” i se spunea unei mici bisericuţe ce se afla la nici un km mai la vale de Mănăstirea Pionul de care a ţinut din vechime. S-a considerat că s-a ridicat la sfârşitul secolului al XVII- lea, când boierii Cantacuzini au început să facă din Mănăstirea Pionul o cetate şi un loc de refugiu. O tradiţie locală spunea că biserica a fost construită pe temeliile uneia mai vechi care a ars; numele ei a fost la început „Schitul din Poiană”. Aici s-au desfăşurat lucrări de cercetare de către arheologi şi antropologi în 1956-1957, care au arătat că primul nivel de locuire data din secolul al XVII-lea, cu un inventar sărac, la fel ca al cimitirului, datând din aceeaşi perioadă. Documente despre „Schitişor” nu sunt şi înţelegem aceasta prin faptul că depindea de mult mai însemnatul Schit Hangul sau Pionul şi avea o importanţă redusă şi un sobor mic. Se prea poate că aici se retrăgeau călugării de la Pionul când mănăstirea şi curtea întărită era implicată în evenimente politice şi militare.
După anul 1844, când cnejii au avut câştig de cauză în procesele intentate mănăstirii, maicile care fuseseră aduse aici de la Mănăstirea Văratic, au fost scoase din biserică şi din chilii. Cu primul avut pe care l-au luat, s-au oprit la Schitişor, unde nu pentru mult timp a fost schit de maice. După risipirea soborului de maici a devenit o biserică parohială, până în 1965. În acel an, bisericuţa a fost mutată pe Pârâul Mare unde se află şi în prezent. Din când în când, se ţineau slujbe şi aici, iar din 2013 a devenit biserică de sine-stătătoare şi un preot a fost numit aici.

Schitul Poiana Maicilor - Răpciuniţa


Despre Sihăstria Sofia ne oferă informaţii Gheorghe Asachi cu prilejul călătoriei sale din 1838 şi o şi localizează: „Pentru această călătorie se cere a cungiura muntele din partea despre răsărit; după un ceas de cale agiunge la o colonie de călugăriţe numită Poiana sub Ponoare, aşezată între pârâul Chison şi Răpciune. Cea mai tânără dintre aceste călugăriţe, maica Sofia, este de optzeci de ani, care au petrecut în aceste locuri aceste locuri mai mult de giumatea vieţii sale. De acolo se întinde o privală sălbatică de Alpe.
Întărindu-se cu un ospăţ frugal de poame, de păstrăvi zvântaţi, caş şi miere foarte bună, călătorul de aici se-ndreaptă spre amiază, trece după 40 de minute Sasca şi se afundă într-un codru tunecos, neavând altă cărare decât hăţaşul sihăstriei”.
Ioanichie Bălan spune: “Până astăzi se văd încă în marginea satului Ceahlău, pe pârâul Răpciuniţa, ruinele schitului Sofia şi câţiva pomi fructiferi, meri, peri, nuci, pruni”. Prezent pe acele locuri, în 1985, Gh. Iacomi a fotografiat livada şi ruinele temeliei. Gh. Asachi a plecat de la Schitul Hangu (Palatul Cnejilor) şi s-a îndreptat spre stânca Dochia, trecând pe la această sihăstrie şi pe la Cerebuc, Pârâul Chison se cheamă astăzi Chiruţa, iar Răpciuni se mai cheamă şi Răpciuniţa, dar locul sihăstriei se ştie. Bisericuţa a fost mutată în anul 1903 în cimitirul Mănăstirii Durău şi o carte poştală de la începutul secolului XX ne prezintă imaginea ei. La 1880, mitropolitul Iosif Naniescu se adresează lui Petru Mavrogheni, administrator al domeniului fostului domnului Mihail Sturza, cerându-i să ajute cele 4 schituri de pe moşie: Hangu, Durău, Cerebuc şi Răpciuniţa. Lipsa mijloacelor materiale şi mărirea satelor a dus la părăsirea ei. Astăzi la Poiana Maicilor s-a ridicat iarăşi biserică şi s-a adunat sobor de maici care vieţuiesc pe locuri sfiinţite de Sfânta Mavra şi deşi slujba se face acum într-un paraclis, biserica schitului este aproape gat şi va primi în curând credincioşi şi pelerini.





01-01-1970       Școala Gimnazială ”Constantin Panțiru” Grințieș       0 comentarii

    

Organizatori

Organizator: 
  »   Liceul Tehnologic "Ion Creangă", comuna Pipirig
Parteneri:
  »   Inspectoratul Școlar Județean Neamț
  »   Palatul Național al Copiilor București
  »   Palatul Copiilor Botoșani
  »   Palatul Copiilor Bacău
  »   Clubul Copiilor Odobești.

    

Contact organizatori

Prof. Cristian Vatamanu
Liceul Tehnologic ”Ion Creangă”, comuna Pipirig
cristis.cris@gmail.com
Facebook cristis.cris
Google Plus cristis
Twitter cristis.cris
Linkedin cristis.cris
Website cristis.ro

    

Contact

Liceul Tehnologic ”Ion Creangă”
Str. David Creangă, Comuna Pipirig, județul Neamț
Telefon: 0233-252014, Fax: 0233-252014
Email: licpipirig@yahoo.ro